Sări la conţinut

CASA MEMORIALĂ "MIHAIL SADOVEANU"

Fălticeni - str. Ion Creangă
Telefon 0740.034.222

Un nou eveniment cultural sub genericul „Toamnă de poveste la Casa Sadoveanu”

noiembrie 4, 2019

Marți, 5 noiembrie 2019, de la ora 15.00, scriitorul Mihail Sadoveanu va fi omagiat cu ocazia unui nou eveniment cultural „Toamnă de poveste la Casa Sadoveanu”, ajuns în această toamnă la ediția a 3-a.

Vă așteptăm cu drag să treceți pragul Casei din deal!

 

Sadoveanu și Regimentul 16 Dorobanți din Fălticeni

noiembrie 4, 2019

Cu toții am fost (și vom fi) fascinați și impresionați de povestea Lizucăi și a lui Patrocle, eroii din ,,Dumbrava minunată’’. Sadoveanu însuși a fost atras de frumusețea dumbrăvii din Fălticeni, în escapadele sale de iubitor al naturii. Dumnezeu a rânduit în așa fel încât Sadoveanu a fost elev în gimnaziu la Fălticeni, îndrăgostindu-se iremediabil de orășelul de pe Șomuz. Aici și-a petrecut o parte a vieții (între anii 1909-1918) în ,,casa din deal’’ de pe Ulița Rădășenilor (astăzi str. Ion Creangă), la nr. 68.

Casa din Fălticeni a fost construită după planurile lui Sadoveanu, în ,,Grădina liniștii’’ el scriind o mare parte a operei sale: Povestiri de seară, Genoveva de Brabant, Apa morților, Un instigator, Bordeienii, Priveliști dobrogene, Neamul Șoimăreștilor, 44 de zile în Bulgaria (1916), File însângerate (1917). Sadoveanu revenea cu drag de fiecare dată în ,,locul unde nu s-a întâmplat nimic’’, orașul Fălticeni trezindu-i nostalgii și bucurii sufletești.

Astăzi nu intenționez să mă aplec asupra activității sale scriitoricești la Fălticeni, intenția mea fiind aceea de a sublinia momentele în care marele prozator, academician și om politic Mihail Sadoveanu a fost încorporat în Regimentul 16 Dorobanți din Fălticeni.

Momentul care a unit cele două nume, Sadoveanu și Regimentul 16 Dorobanți din Fălticeni, s-a petrecut în anul 1902, în ianuarie, când scriitorul de geniu a fost încorporat ca soldat cu termen redus.

Experiențele trăite în cadrul acestui regiment care s-a impus pe câmpurile de luptă au fost imortalizate în Amintirile căprarului Gheorghiță, carte pe care a scris-o la Liteni (1903) și a publicat-o abia în anul 1906 la București.

După o perioadă în care viața l-a reținut în capitala țării, Sadoveanu revine la Fălticeni (1906), concentrat fiind de către Regimentul 16 Dorobanți în tabăra ce era organizată în localitatea Șipote, județul Iași.

Anul 1913 (iulie-septembrie) avea să-l ducă pe Sadoveanu ca locotenent în campania din Bulgaria, mobilizat fiind tot de Regimentul 16 Dorobanți din Fălticeni. Cartea 44 de zile în Bulgaria purtând semnătura lui Sadoveanu este o cronică a realităților crunte ce aduc după el războiul.

A mai fost concentrat la Regimentul 16 Dorobanți, cât și la Regimentul Războieni, pentru perioade scurte de timp, ca și comandant de companie, în anii 1914, 1915, 1916.

În timpul primei conflagrații mondiale, Mihail Sadoveanu a fost mobilizat la data de 15 august 1916, încă de la intrarea României în război. În iarna anului 1916 este înrolat ca locotenent, având misiunea de a supraveghea lucrările de săpare a unor tranșee.

În timpul Primului Război Mondial, ,,în luna lui faur, pe o asemenea nebună viforniță care nu voia să mai înceteze’’, scriitorul Mihail Sadoveanu a fost trimis, în calitate de căpitan al unei companii, să se îngrijească de săparea unor tranșee în satul Movileni, comuna Vadu Moldovei, gazdă fiindu-i Profira Cucoș, o femeie harnică care avea ,,perne, scorțuri și poclăzi.’’

 Perioada de timp ce i-a fost hărăzit să o trăiască în satul Movileni o descrie cu măiestrie în Cocostârcul albastru, cu deosebirea că schimbă numele satului în Cucuieți, iar pe cel al gazdei sale în Profira Cîrlan, căreia i se adresează cu madama Cîrlan, care era ,,de peste deal, de la Mănăstireni: Un ordin mă trimetea la companie într-un colțișor necunoscut al Moldovei, cu numele Cucuieți’’.

În timpul războiului, Sadoveanu a semnat o bogată corespondență de război, reportaje, scoțând în evidență realitatea necruțătoare, noroiul cu care se luptau soldații, istovindu-i și încetinindu-le înaintarea, umezeala care le pătrundea în oase, foamea care-i chinuia mai abitir decât un inamic cu pușca în mână, tranșeele murdare, frica soldaților tineri, aproape copii, mirosul tare al morții, păduchii.

Nimic sclipitor, strălucitor. Medaliile pe câmpul de luptă se câștigă cu durere. Apărător al păcii, Sadoveanu a scris cu dragoste pentru soldații care-l priveau cu speranță în ochi, pentru pământul în care sunt îngropați strămoșii.

Ca și concluzie, nu trebuie să dăm uitării faptul că genialul Mihail Sadoveanu a făcut parte din Regimentul 16 Dorobanți din Fălticeni în timpul Primului Război Mondial, dar mai ales că face parte din sufletul nostru, prin monumentala-i operă.

 

Bibliografie:

  1. Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, București, 1963;
  2. Revista ,,Document’’- Buletinul Arhivelor Militare Române, 2006, nr. 1- 4.

 

Prof. Lenuța Rusu, Fălticeni

 

Amintiri, impresii despre Mihail Sadoveanu

noiembrie 4, 2019

Eugen Lovinescu: … Mihail Sadoveanu e cel mai legat de oraşul nostru. Multe vor dispărea de pe faţa pământului şi multe, sute de consilii comunale cu oameni importanţi de o zi, vor dispărea şi ele, dar orăşelul nostru va trăi încă cu amintirea naţiunii în opera acestui mare poet, care a transcris în cărţile lui tot ce face dulceaţa, farmecul grădinilor, toată poezia şesului Moldovei şi a dungei violete a Carpaţilor apropiaţi, pe care decenii i-a privit de pe dealul lui de la marginea uliţii Rădăşenilor. Pe lângă statornicia munţilor şi a apelor, să ştie concetăţenii mei că atât mai rămâne ca o coloană între ruine: arta. Fălticenii nu vor trăi decât atât cât se vor reflecta în operele marilor scriitori ce au trăit în el… Nu o tăbliţă de stradă li se cuvine, ci întreţinerea vie a cultului lor sub toate formele recunoştinţei publice” (Articol publicat în „Curentul fălticenean”, la data de 1 mai 1937).

Aurel George Stino: „În deal la Sadoveanu”, iată un punct geografic din Fălticeni, rămas până astăzi, cu denumirea repede consacrată. Amintiri care mijesc încă din străvechile albume ale memoriei şi totuşi mai dăinuiesc înainte prin trainice legături între oameni, întâmplări şi vremuri.

La 12 noiembrie 1930, Sadoveanu îl înştiinţează pe Gorovei că va sosi în Fălticeni „duminica viitoare”, „să mai vadă odată prieteni şi locurile dragi”. Avea un scop această raită de o zi la Fălticeni şi anume, aniversarea vârstei de cincizeci de ani şi sărbătorirea sa organizată de admiratorii locali. Ziarul ieşean „Lumea”, 17 noiembrie 1930, transmite cititorilor săi un reportaj din care se vede că „maestrul Mihail Sadoveanu a fost sărbătorit ieri la Fălticeni, unde şi-a petrecut o parte din tinereţe”. Corespondentul probabil nu ştia că scriitorul era legat de oraş cu toată tinereţea. Gazeta anunţă că se formase în oraş un comitet, care organizase sărbătorirea; lume multă, intelectuali şi autorităţi aşteptau automobilele de la Iaşi ale oaspeţilor care s-au oprit probabil în faţa primăriei oraşului, au vizitat cu toţii Muzeul Fălticenilor întemeiat prin osârdia profesorului Vasile Ciurea.  Sărbătorirea avusese loc la orele 4 după masă, în sala de festivităţi a liceului, al cărui ilustru elev fusese între anii 1892-97. Corul liceului intonă un imn închinat sărbătoritului, prietenul Artur Gorovei îi adresează urări vibrante, mulţumindu-i pentru atenţiunea acordată oraşului prin vizita sa; cei doi prieteni deopotrivă de emoţionaţi s-au îmbrăţişat în ovaţiile asistenţei, profesorul Ciurea îl omagiază în numele colegilor de pe atunci, dând citire unei teze la Limba Română din clasa a IV-a 1897, notată cu zece de către profesorul N. Apostol; din operele maestrului au citit doi învăţători bine cunoscuţi ca interpreţi artistici ai graiului lui Creangă; Gh. Rădăşanu de la Bogata şi Al. Vasiliu-Tătăruşi, cunoscutul folclorist. Din răspunsul scriitorului se desprinde o pagină preţioasă de Istorie literară prin care sărbătoritul se defineşte pe sine însuşi, de asemenea valorificând un întreg ţinut cronicăresc al cărui rapsod a fost. De sub zidurile neuitatei sale şcoli dascăli de demult ca N. Apostol, George Stino, V. T. Lovinescu de atâtea ori i-a amintit în paginile sale, Sadoveanu rosteşte explicaţii care nu-s decât jerbe de apoteoză a unui pământ şi a unor oameni:

„La Folticeni am băut apa vie a sufletului românesc, pe care n-am uitat-o nici până azi. În ea se va răsfrânge până la moarte toată taina sufletului meu. Darul cu care m-a înzestrat Dumnezeu nu se datoreşte mie, ci părinţilor mei. Împrejurările şi pitorescul locurilor, munţii şi apele, natura încântătoare – toate au creat ceea ce Dv. sărbătoriţi azi. Să mulţumim lui Neculce şi lui Creangă, poporului şi părinţilor mei, să slăvim natura, care au contribuit la înzestrarea darului meu”

Toamnă de poveste la Casa Sadoveanu – Ediția a 2-a

noiembrie 5, 2018

Mihail Sadoveanu pe meleagurile mele natale – Vadu Moldovei

noiembrie 5, 2018

Articol preluat din Cronica de Fălticeni

Fiecare om, când ajunge la maturitate, gustă, privind peste umărul vieții, din ciubucul dulce al copilăriei.

Fiecare om, când ajunge mare și departe de locurile dragi ale copilăriei, pe unde îl purtau de mână mama și tata, frații și surorile, răsfoiește filele albumului din raftul inimii și caută noi comori încuiate în sipetul sentimentelor.

Eu trăiesc cu nostalgia locurilor natale sub pernă și nu mă lasă cugetul să nu aștern câteva rânduri despre locul pe unde au trecut Ștefan cel Mare ori Mihail Sadoveanu: comuna Vadu Moldovei.

În timpul Primului Război Mondial, ,,în luna lui faurpe o asemenea nebună viforniță care nu voia să mai înceteze, scriitorul Mihail Sadoveanu a fost trimis, în calitate de căpitan al unei companii, să se îngrijească de săparea unor tranșee în satul Movileni, comuna Vadu Moldovei, gazdă fiindu-i Profira Cucoș, o femeie harnică care avea ,,perne, scorțuri și poclăzi.

 Perioada de timp ce i-a fost hărăzită să o trăiască în satul Movileni o descrie cu măiestrie în Cocostârcul albastru, cu deosebirea că schimbă numele satului în Cucuieți, iar pe cel al gazdei sale în Profira Cîrlan, căreia i se adresează cu madama Cîrlan, care era ,,de peste deal, de la Mănăstireni: Un ordin mă trimetea la companie într-un colțișor necunoscut al Moldovei, cu numele Cucuieți’’.

Căpitanul, care a făcut drumul până la Cucuieți cu sania, descrie satul din comuna mea natală cu lux de amănunte (,,Într-o vale îngustă, în rovina unui părău găsii satul’’), epitetele pline de poezie având menirea de a ne aduce pe retină o vreme cumplită de iarnă.

Casele, acoperite cu paie, se încălzeau cu focuri nesătule care trebuiau hrănite neîntrerupt cu mesteacăn: ,,Scoarțe de mesteacăn zvârlite în jar sporiră lucorile focului’’.

 Sau: ,,În lucirea de amurg a focului de mesteacăn am început a-mi cunoaște oștenii’’ care săpau de luni de zile o cazarmă subpământeană. În sat nu exista biserică, nici preot, oamenii făcându-și rânduielile la biserica din Mănăstireni, de unde se trăgea și Profira Cîrlan (Cucoș), măritată în Cucuieți cu Toader Cîrlan. Acolo, ,,în coastele dealurilor’’, oamenii nevoiași se încălțau cu opinci umplute cu paie, munceau din greu pentru pânea cea de toate zilele.

Casa Profirei Cîrlan era așezată ,,deasupra unui părău, la marginea satului’’. Sadoveanu petrecea ceasuri întregi citind cărți franțuzești ori meditând la vremurile ce aveau să vină, cu privirea pierdută și lipită de cele două geamuri ale camerei prin care vedea dealurile ninse.

 Gazdei sale i se adresa lumea cu madama Profira deoarece avea ceva stare materială, ținând ,,o dugheniță cu mărunțișuri’’. Portretul fizic pe care i-l face Sadoveanu ne-o arată ca pe o țărancă tânără și în putere, înaltă și voinică; femeia de treizeci și cinci de ani avea ,,ochii căprii mari și arzători și nările umflate mirosind întruna parcă ceva’’.

Trăsăturile psihice ni se dezvăluie din comportamentul de zi cu zi. Se dușmănea cu o altă săteancă, apela la practici mai puțin creștine pentru a potoli dușmanca, credea cu ardoare în superstiții și era foarte naivă și credulă, lăsându-se ușor păcălită de baba fermecătoare care o ușura de făină, slănină și alte bunuri din gospodărie.

Bărbatul gazdei, Toader Cîrlan, era caporal într-un batalion de contingente vechi ,,undeva la malul Moldovei’’. Bărbatul ,,cu fruntea mare, puțintel pleșuvă, cu mustața groasă și scurtă ghemuită sub nas’’ își punea întrebări majore, la fel ca mulți alți oameni simpli fără carte.

Era interesat de soarta războiului, dar profita de prezența domnului căpitan în casa sa, asaltându-l cu întrebări și trăind o adevărată plăcere să pălăvrăgească cu un om citit și umblat prin lume.

Auzise și el de la alții că Pământul este rotund și nu-și putea explica lucrul acesta, nici faptul dacă există sau nu Dumnezeu, provocându-și oaspetele la conversații nesfârșite, Sadoveanu fiind nevoit să renunțe la cartea franțuzească.

În vremea pe când eram elevă de gimnaziu la școala din Vadu Moldovei, doamna dirigintă Virginia Bîrleanu mă lua cu dumneaei în drumețiile pe care le făcea duminica pe la casele bătrânilor, astfel încât de multe ori am mers la pas în satul Movileni, peste deal.

Ce zile minunate de vară! Flori de sânziene și margarete zvelte se plecau în calea noastră sub mângâierea blândă a vântului, ciocârlii îndrăgostite de soare făceau vocalize sub streașina cerului, cuci neînțeleși își strigau numele, pâraie vesele fugeau la vale, iar noi treceam dealul pe jos, cu inima plină de toate aceste frumuseți.

De fiecare dată doamna dirigintă îmi vorbea de Sadoveanu, care a stat în gazdă la Profira Cucoș, însă ceea ce mă impresiona în mod aparte era povestea hanului de la răscruce de drumuri (drumul dinspre Dumbrăvița se întâlnea aici cu drumul dinspre Cămârzani și cu drumul spre Movileni, sub privirea îngăduitoare a pădurii Horaița, pădure mare și deasă): ,,Vezi ridicătura aceasta de pământ? Aici a fost hanul lui Colțun.’’ Într-adevăr, din hanul lui Colțun a rămas doar un dâmb căruia oamenii nu prea îi dădeau importanță.

În anul în care Sadoveanu mergea spre Movileni, la hanul lui Colțun a fost somat de o santinelă: ,,Când am ajuns într-un vârf de deal, între păduri într-un loc sălbatic, la răscruce de drumuri… un han dărăpănat primea prin geamuri sparte vârtejuri fine de viscol; și vântoasa, voind să-l prăvale din loc, gemea și urla prin hornurile-i și odăile-i pustii. În acest loc al hoțiilor și dramelor necunoscute de odinioară, ne-am oprit’’.

 Marele nostru povestitor, care a fost mereu cucerit de întâmplările de demult, fu pe dată lămurit de soldat: ,,Domnule căpitan, aici e hanul lui Colțun…’’

            În Cocostârcul albastru Sadoveanu scrie despre hanul lui Colțun ca fiind un loc rămas pustiu datorită faptului că a fost de multe ori călcat de hoți, și ca un loc unde s-a făcut vărsare de sânge.

Totuși, ,,sus în deal, la hanul lui Colțun, între păduri de fag’’, a venit călare de departe, sau de nicăieri, badea Isac A Maicei și s-a instalat la hanul părăsit. El a arătat vornicului locului o hârtie importantă prin faptul că prezenta pecete sturzască.

Cine era acest bade Isac? Bărbat cărunt, ,,cu ochii amărâți’’ și umbriți cine știe de ce necazuri, ca orice om încercat de viață, grăia blând cu oamenii cuminți și la locul lor, părea un bunicuț blajin care nu ar face rău nimănui.

Pesemne că fusese cioban, deoarece avea bucium, cânta din bucium de răsunau dealurile. Posibil să fi fost și tâlhar, deoarece ținea pistoalele și hamgerul atârnate deasupra patului.

În ceasurile de tihnă când nu avea mușterii, căci se întâmplă și lucrul acesta la un han, se dovedea a fi harnic și bun gospodar, reparând gardul cu nuiele aduse din pădure. Argatul angajat, un băiat sărac pe care îl chema Todiriță, simțea că badea Isac este înconjurat de mister și că nu degeaba a ales să trăiască precum un pustnic.

Se întâmplă însă ca la ceas de seară să se abată pe la hanul lui Colțun doi hoți care se pitiseră în pădure. Bătrânul Isac nu se lăsă intimidat de aceștia, le vine de hac cu mare curaj și îndemânare, căci ,,am fost și eu ca voi în vremea mea ș-am pândit la răspântie. Eu am ciubat mult în codru verde ș-am scărmănat cu gheara multe bărbi de ciocoi’’.

            Peste puțină vreme nu s-a mai auzit pe dealuri buciumul lui Isac, căci el a părăsit hanul lui Colțun și s-a retras la schitul de la Durău, pentru a-și spăla păcatele din vremea în care fusese hoț de drumul mare. Îi suntem datori lui Sadoveanu pentru dezvăluirea acestor istorii ce s-au petrecut în comuna noastră. Ce interesant ar fi însă dacă am afla cine a fost acest Colțun, cum a trăit, cine trăgea la hanul lui și de ce era atât de cunoscut hanul lui.

Mi se pare un lucru imperios a ne cunoaște locurile pe care le-am văzut întâiași dată când am venit pe această lume, mi se pare aproape o crimă să nu-ți pese de locurile care te-au legănat, de oamenii pe care i-ai cunoscut sau care ți-au influențat destinul într-un fel sau altul. Sadoveanu este al nostru al tuturor, este și al meu prin faptul că pașii lui au atins colbul ulițelor din Vadu Moldovei ori străzile orașului Fălticeni.

Toamnă de poveste la Casa Sadoveanu

octombrie 31, 2018

Primăria municipiului Fălticeni și Casa Memorială Mihail Sadoveană vă invită duminică, 4 noiembrie 2018, la  “Toamnă de poveste la Casa Sadoveanu” (Șezătoare literară). Inițiator, scriitorul fălticenean Alexa Pașcu.

Evenimentul începe la ora 14.00.

In memoriam – De neamul Baldazarilor

octombrie 29, 2018

Articol preluat din cotidianul Cronica de Fălticeni
Publicat: 20 octombrie 2018
Autor: prof. Mioara Gafencu

Începuturile mele fălticenene stau sub semnul amintirii profesorului Ion Baldazar, pe atunci director al liceului care din 1970 și-a recăpătat numele ”Nicu Gane”. Directorul s-a prăpădit în urma unui accident, nefiind prezent la Centenar. Amintirea i-a rămas vie între profesorii și elevii de atunci. Familia de profesori Geta și Ion Baldazar  se mândrea cu cei doi fii − Dan și Radu.

Despre Dan vreau să vă povestesc pentru că el a plecat acum în lumea umbrelor. L-am avut elev și în clasele mici și în cele de liceu. Moartea tatălui mi l-a apropiat mai mult. I-am încurajat pornirile artistice. Pe atunci a strălucit în interpretarea cânticelelor comice ale lui V. Alecsandri − Sandu Napoilă și în special Clevetici ultrademagogul, fiind prezență vie în Nota zero la purtare.

Era dezinvolt, avea umor fiind veșnic pus pe glume. Viața mi l-a readus în preajmă în cancelaria liceului unde am devenit colegi. Desenul tehnic îl pasiona. Avea și tact pedagogic.

Schimbările din istoria învățământului i-au prilejuit cantonarea în alte sectoare. Un fel de reconversie profesională prin care și-a afirmat puterea minții și adaptabilitatea.

Un spirit viu care a scos în evidență frumoasa cultură generală asimilată în timp. A știut să se lupte cu morile de vânt ale vieții, păstrându-și integritatea. O statură culturală îmbrăcată în haina modestiei. Aparențele înșală, esențele spun totul.

Și Dan Baldazar a fost un spirit viu, creativ, ardent. Impetuos și modest, activ și profund, nonconformist și rebel. Cu lumini și umbre. Un Nastratin care judeca înțelept, care se distra histrionic pe seama slăbiciunilor umane, parodiind și autoparodiindu-se.

Un umor benign care devenea, uneori, vitriolant. Toate le punea pe sama sângelui armenesc moștenit de la tatăl său.

Evoca nostalgic bunicul matern, învățător trecut prin drama prizonieratului, cu o poveste de viață nespus de tristă. Acolo, la bunici − Arcadia, completată de poznele de la Fălticeni pe care le povestea hâtru. Povești din școală și din studenție. Întâlniri de neuitat cu personalități.

Cult pentru Caragiale, admirație pentru Birlic, deschidere pentru ”Șoimăreștii” de dincolo pe Prut. Plăcere pentru fotografia de calitate, pentru cea de colecție și pentru lectură. DJ la discotecă, pasiune pentru muzică, convertire la epoca modernă a calculatorului.

Toate cărțile pe care le-am scris au trecut prin tehnoredactarea lui. Și toate din mers: La Galeria oamenilor de seamă, la Muzeul Apelor, la Casa Sadoveanu. Privind ca Uriașul spre splendorile de la Dumbrava minunată și Nada florilor, a îmbrățișat optica unui personaj sadovenian − oameni ca mine sunt prieteni de nădejde sau dușmani de moarte.

O carte de identitate bazată pe o statură culturală. A sorbit esența vieții. A prețuit și a scris literatură documentară: Colecții și colecționari fălticeneni(coautori: Iulia Baldazar, Iulia Matei-Filip și Valeriu Filip) în prefața căreia scriam: ”cartea de față ne ajută să ne regăsim printr-o trăire empatică sub semnul contemplării ilustrațiilor din colecțiile de ieri și de azi − omagiu tuturor care s-au străduit întru aceasta”.

Avea multe proiecte. Într-un univers interconectat, găsea calea accesibilă pentru cei ce o meritau. Era un om de potențial și un bun cunoscător al lumii.

A sorbit esența acesteia, dar a fost un familist convins. Ady – Junona −  era icoana, Iulia și Ionuț – totul, iar nepoțelul − Soarele și lumina ochilor.

Și această istorie, nu demult, am scris-o în grădină privind spre Casa Sadoveanu și spre Crucea de la Rădășeni, la poala căreia Dan și-a trăit anii din urmă, ca florile câmpului…